Acum cateva zile am gasit din greseala un stick din facultate, de pe vremea cand studiam Retorica la facultatea de Comunicare si Relatii Publice.
Dupa ani de zile fara mediu academic, am fost uluita sa vad cum puteam scrie atunci.
Lucrarea de 20 de pagini a fost redactata impreuna cu colega mea Luminita Arghire.
Practic este vorba de analiza de discurs a lui Charlie Chaplin in celebrul sau final de film : The Great Dictator.
O sa las aici 20 de pagini de munca ale unor studente, care inca au argumentele la ele.
Iubesc sa comunic sa ascult pareri, dar am un mare defect profesional…daca nu este argumentata ideea, ramane invalida.
Daca esti student, poti sa te inspiri, macar sa fie utila munca noastra de acum cativa ani, dar nu uita ca s-ar putea sa faci retorica la SNSPA tot cu ALEXANDRU CARLAN si el tine minte propozitiile fiecarui student pe care l-a avut vreodata.
Nu uita sa citezi Oxford sursa.
Nota proiectului a fost 7, tin minte…pentru ca am fost dezamagite, dar exigenta construieste MAI BINELE.
Postez asta aici, azi pentru ca in online exista clar o lispa de educatie clara fata de ce insemna sa fii influencer, ce respinsabilitati ai si cu ce ne ocupam noi de fapt. Asa ca de acum in colo imi asum educarea publicului la alt nivel. Acest text a aparut total intamplator in viata mea dinnou…de parca fata de 20 ani studenta la facultate in anul 2 a vrut sa il gasesc sa il recitesc si sa inteleg inca odata ca la inceput a fost cuvantul.
Filmul mut in care cineva vorbeste la final.
Sa vezi mai intai discursul :
„Sătui de formulări bombastice, menite să impresioneze fără a avea o bază puternică în acest sens, ne-am propus să vedem din ce anume ia naştere acest fenomen al supraevaluării. În paginile următoare, pe baza discursului final al lui Charlie Chaplin din cadrul filmului „The Great Dictator”, considerat a fi cel mai memorabil discurs motivaţional, dorim să analizăm elementele discursive care au dus la naşterea acestei admiraţii din partea societăţii . Analiza a fost realizată pe baza teoriei limbajului oratoric, a elementelor de paralimbaj, menite să explice cum îşi câştigă vorbitorul simpatizanţii. Fără a desconsidera ceea ce este „memorabil” dar atât de actual, am tratat obiectiv toate trăsăturile discursului, ignorând faptul că, în fond, chiar dacă este expusă o problema politică a societăţii, este un act artistic, manifestarea a unui om de artă, nicidecum al unui om politic. Scopul nobil de încetare a ostilităţilor nu îşi pierde din valoare, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că Charlie Chaplin nu avea o pregătire în domeniul vizat, poziţia sa de bază (din afara filmului) fiind aceea de simplu cetăţean. Discursul analizat este remarcabil prin scopul propus, este admirabilă instigarea la pace într-o vreme în care societatea îşi pregătea armele pentru ceea ce s-a dovedit a fi o a doua dramă a umanităţii, iar modalitatea prin care autorul şi-a expus ideile, stilul convingător dar umil şi neagresiv, au dat naştere, nu unei declaraţii de pace, cum poate s-a dorit, ci unui discurs motivaţional, ce are puterea să rămână actual indiferent de vremuri.”
Unul dintre cele mai memorabile discursuri ale secolului trecut este cel interpretat de Charlie Chaplin în filmul artistic Dictatorul (The Great Dictator-1940 Charlie Chaplin). De-a lungul timpului mesajul acestui discurs s-a bucurat nu numai de aprecierea jurnaliştilor şi a criticilor, dar şi de atenţia canalelor media şi a întregii umanităţi.
Considerăm necesar un studiu retoric al acestui discurs care fără îndoială, este unul dintre cele mai influente şi cunoscute mesaje ale secolului XX şi pentru că, reuşeşte să provoace controverse şi aprecieri şi în secolul XXI. Este foarte interesant faptul că oamenii consideră mesajul valabil chiar şi acum când nu suntem actori într-un război mondial ca în 1940.
Discursul este remarcabil şi actual prin faptul că distinge bolile lumii contemporane: “Dar am rătăcit drumul. Lăcomia ne-a otrăvit sufletele, a ridicat bariere de ură, ne-a redus la ură şi la vărsare de sânge. Am dezvoltat viteză, dar ne-am închis în ea. Mecanizarea înseamnă abundenţă, dar ne lipsesc multe. Ştiinţa noastră ne-a făcut cinici şi brutali. Raţionăm prea mult şi simţim prea puţin. Avem nevoie mai degrabă de omenie. De bunătate, nu de abilitate. Fără aceste calităţi, violenţa ne domină vieţile. Avionul şi radioul ne-au apropiat. Natura acestor invenţii apelează la bunătate, la frăţia universală, la frăţia tuturor. Suferinţa noastră e doar rezultatul lăcomiei, amărăciunea celor cărora le e frică de progresul uman”. (trad.din engleză)
Considerăm că un rol temeinic în orice discurs îl joacă oratorul, care, în cazul nostru nu este doar una dintre cele mai importante figuri ale cinemotografiei mondiale dar şi un orator de geniu, a cărui carismă a reuşit să influenţeze milioane de oameni. Totodată nu putem trece cu vederea importanţa construcţiei retorice a discursului dar şi implicarea emoţională a oratorului ce capătă un caracter subiectiv.
Astfel atunci când Chaplin a fost atenţionat asupra zarvei şi a efectului pe care filmul are toate şansele să le creeze acesta a rămas hotărât să vadă filmul pe marele ecran şi a declarat pe un ton ironic că şi “Hitler trebuie să se facă de râs” (“Hitler must be laughed at.”), nu există nici un dubiu că această declaraţie relevă o părere strict personală. În ceea ce priveşte structura impecabilă a discursului retoric aceasta va fi analizată în detaliu în paginile ce urmează.
I. Despre “De ce?”
Ne propunem să analizăm persuasivitatea acestui discurs pornind de la întrebarea: Cum reuşeşte oratorul să dirijeze o audienţă atât de vastă doar cu ajutorul cuvintelor, spre o atitudine civică, rar întâlnită în perioada celui de-al doilea război mondial? Este foarte bine cunoscut faptul că atmosfera politică din perioada în care a creat Chaplin era ostilă, el nu putea să-şi exprime nici măcar susţinerea pentru o idée politică fără să fie condamnat de către societatea din Statele Unite ale Americii. În ciuda acestor fapte Chaplin a redactat , produs, regizat şi chiar a interpretat rolul principal într-un film care îl critica dur pe dictatorul unei ţări ce se afla în acea perioadă în deplină pace cu America. Chiar dacă nu ştia cum va reacţiona publicul Chaplin a facut acest film pentru că era convins că acesta este important pentru întreaga societate. Acesta a riscat aproximativ 1, 5 miioane de dolari americani şi propria reputaţia pentru acest proiect. Astfel The Great Dictator este un film ambiţios pentru că s-a îndrăznit criticarea fenomenului chiar înainte ca persecuţiile asupra evreilor să fie cunoscute în mod public la nivel mondial. Lumea nu îşi permitea să critice Germania şi nici ororile care aveau loc în lagărele de concentrare. Filmul lui Chaplin a ajutat extinderea informaţiilor şi i-a făcut conştienţi pe oameni despre persecuţiile naziste asupra evreilor.
Vom încerca să răspundem în această lucrare la o serie de întrebări pentru a putea elabora o cercetare detaliată.
Pentru început vom analiza prin ce reuşeşte să fie persuasiv discursul? Aici vom analiza mărcile persuasivităţii din text încercând să demonstrăm cum anume reuşeşte discursul să capteze atenţia dar şi să fie convingător, ancorat în realitate.
Cum îşi alege oratorul cuvintele? De-a lungul discursului său sunt anumite cuvinte, expresii, structuri care se reptă cu un anumit scop, astfel considerăm absolut necesară o analiză morfo-sintactică în detaliu.
Care este tonul pe care îl foloseşte? În orice discurs tonalitatea vocii joacă un rol vital, la fel şi cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Se observă o creştere a ritmului vorbirii dar şi a tonului vocii oratorului, trebuie să aflăm şi de ce a adoptat această strategie.
Ce scop a urmărit el în discursul său? Este foarte bine cunoscut faptul că Charlie Chaplin a fost motivat subiectiv să realizeze acest film şi discurs final. În timpul celui de-al doilea război mondial acesta a fost menţionat într-o “listă neagră” în cartea intitulată “Juden Sehen Dich An” (“Evreii sunt cu ochii pe voi”), o lucrare de propagandă antisemită unde, deşi nu era evreu a fost inclus şi Charlie Chaplin. Alături de nume ale unor bancheri, economişti, academicieni, jurnalişti şi chiar oameni de ştiinţă precum Albert Einstein, Charlie Chaplin reprezenta un pericol pentru că era foarte cunoscut, apreciat şi influent pentru societatea acelor vremuri. Acest lucru a fost decisiv pentru realizarea filmului “The Great Dictator” unde Hitler, Marele Dictator, este caricaturizat şi sfidat prin intermediul perosnajului Adenoid Hynkel dictatorul Tomaniei.
Nu în ultimul rând vom răspunde la cea mai important întrebare a acestei lucrări – A reuşit să îşi atingă scopul? Pentru aceasta vom apela la critici de film dar şi opinia publică, cea din urmă fiind responsabilă pentru faptul că şi acum analizăm acest discurs. Vom încerca să aflăm ce anume îl face pe acest discurs “memorabil sau mirabil”.
În final vom aborda critic discursul şi limitele acestui referat. Vom evidenţia punctele slabe şi le vom analiza. O să încercăm să anticipăm posibile obiecţii schiţând şi un anumit răspuns pentru acestea. Aceste aspecte sunt importante având în vedere caracterul ipotezei de interpretare propuse, carcaterizate prin subiectivitatea discursului.
II. Despre răspunsuri
Prin ce reuşeşte să fie persuasiv discursul ?
„Domeniul retoricii este într-adevăr acela de a viza o audienţă, iar scopul acestei vizări poate fi nu doar de a persuada, asa cum se presupune în mod frecvent, ci mai curând acela de a-l implica pe receptor într-o „conspiraţie” din care nu se poate retrage cu una cu două. În retorică avem întotdeauna de-a face cu un element de complicitate; acesta poate fi bombastic sau încântător, constrângător sau sofistic, dar oricare i-ar fi maniera, retorica va căuta întotdeauna să implice un complice în planurile sale”
Persuasiunea este propriu-zisă în timp ce persuasivitatea este o abordare retorică a persuasiunii. Trebuie neapărat să facem distincţia dintre cele două concepte pentru a observa că în timp ce prima vizează domeniul psiho-sociologic, studiind schimbările de atitudine, opinie, comportament, a doua este un construct discursiv, având un potenţial ridicat de influenţă ascuns în mesaj şi capabil să producă schimbarea acolo unde este dorită. Se spune adesea că scopul unui argument este de a persuada sau de a convinge pe cineva că ceva este adevărat. Wenzel (1990, p. 13) afirma că scopul retoricii este persuasiunea. In particular, the act of persuasion is contrasted with the act of putting forward inducements as a form of argumentation that appeals to an arguer’s interests Eficienţa în comunicare a persuasiunii se realizează pe baza legilor persuasiunii, menite să convingă interlocutorul să facă ceva. Actul în sine trebuie să decurgă natural desigur şi personalitatea, abilităţile oratorice ale unei anumite persoane au un rol important, pentru că fiecare dintre noi are o putere mai mică sau mai mare de convingere, de influenţare a celuilalt. Totuşi aceste abilităţi se pot dobândi sau învăţa în cazul în care nu există un talent nativ în acest sens. Etimologic cuvântul „retorica”, vine de la ρεω din limba greacă veche care înseamnă „a curge”, adică arta de a rosti o cuvântare bine alcătuită, agreabilă sau „meşteşugul bunei cuvântări”. Astfel pentru a dobândi acele abilităţi de persuadare în cazul în care ele lipsesc trebuie să înveţi arta de a argument şi comunica, retorica.
Fără îndoială un actor de talia lui Charlie Chaplin stăpânea această artă, marea majoritate a carierei sale nici nu a fost nevoit să folosească cuvintele pentru a obţine audienţa şi aprecierea opiniei publice, filmele sale mute bucurându-se de un success răsunător din cauza structurii retorice perfecte a imaginilor redate, demonstrând încă o data că o imagine poate face cât o mie de cuvinte.
Persuasivitatea este folosită în discursul său pentru a schimba sau neutraliza opiniile ostile, pentru a cristaliza opiniile ascunse şi nu în ultimul rând pentru a conserva opiniile favorabile. Acţiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, când propaganda politică a naziştilor era arma lor cea mai de preţ pentru a influenţa şi controla masele, de aceea, cea mai grea sarcină a oratorului rămâne aceea de a schimba opiniile ostile în unele favorabile,
Doi experţi în comunicare ai secolului XX Winston Brembeck şi William Howell defineau persuasiunea drept comunicarea care trebuie să influenţeze alegerile, sau un proces care schimbă atitudinile, gândurile, opiniile şi comportamentele.
O lege a persuasiunii la care apelează oratorul în discursul său este cea a contrastului. Aceasta se aplică prin utilizarea a două articole relative diferite unul faţă de celălalt dar care vor părea mult mai diferite odată plasate în timp şi spaţiu. Creierul percepe contrastul dintre două obiecte sau concepte atunci când acestea pot fi comparate şi sunt diferite astfel întâlnim în text construcţii persuasive ca : “Mai mult decât tehnologie, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât inteligenţă, avem nevoie de bunăvoinţă şi tandreţe.” (More than machinery we need humanity. More than cleverness we need kindness and gentleness. ) Deasemenea este folosită şi legea asocierii, oratorul jucând rolul celui care a avut puterea de a influenţa şi persuada milioane de oameni, marele dictator. În acest caz ne confruntăm cu o îmbinare a legii contrastului cu cea a asocierii, contrastul dintre ceea ce spunea Hitler deobicei în discursurile sale şi ce îndemna oamenii să facă şi ceea ce spune de această dată Hynkel şi asocierea care persistă prin imaginea poziţia şi atitudinea celor doi. Astfel lumii întregi i-a fost oferită o imagine total opusă a dictatorului german şi i-a făcut să se întrebe: Cum ar fi fost dacă Hitler ar fi vrut pacea?
În acest discurs mai este folosită tactica persuasivă: “acum ori niciodată”. Aceasta ilustrează sentimentul urgenţei, practic audienţei i se oferă o şansă unică pe care dacă o ratează există posibilitatea să trăiască cu regretele pentru mult timp. Regretul este un sentiment anticipat, de care orice om va încerca să se ferească şi va acţiona. De aceea atunci când li se adresează cererea finală : “Let us all unite!” (Să ne unim!) este foarte probabil ca mulţimea chiar să îndeplinească acest îndemn.
Oamenii au putere asupra altor oameni în măsura în care sunt percepuţi că au mai multă forţă, autoritate sau expertiză, aşa sună legea autorităţii. În cazul nostru actorul se foloseşte de imaginea autoritară deja creată a dictatorului ridiculizând-o şi utilizând-o într-un scop diametral opus. Motivul pentru care legea autorităţii funcţionează este că de mici, suntem instruiţi că supunerea faţă de o anumită autoritate ca biserica sau armata, este un lucru bun, de aceea aceste instituţii au fost şi sunt respectate. Istoria ne-a arătat de multe ori că autoritatea este o formă de organizare preferată de anarhie iar dusă la extreme poate fi fatală, aşa cum s-a şi întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial.
Este interesant să observăm mecanismul prin care se propagă autoritatea la nivel de masă : oamenii răspund la simbolurile şi ritualurile tipice autorităţii ca şi atunci când autoritatea este prezentă sau justificată cu adevărat. Simbol al autorităţii prezent în discursul nostru este chiar X-ul de pe drapel care nu face decât să înlocuiască svastica fascistă. Tot simbol este şi mustaţa Fuhrer-ului, deşi şi Charlie Chaplin purta acelaşi tip de mustaţă şi personajul său se identifică cu ea. Astfel aceasta are în acest cadru dublă conotaţie, pe de-o parte continui să îl vezi pe Charlie Chaplin interpretând rolul care l-a făcut celebru, “The Tramp”, iar pe de altă parte îl vezi pe adevăratul Fuhrer, Hitler. Un simbol al autorităţii sunt şi hainele purtate de orator adică uniforma militară, ele informând despre funcţia ocupată dar şi persuadând opinia publică pentru a obţine în final supunere, ascultare, respect şi îndeplinirea cererilor.
Un alt truc folosit în discurs este schimbarea perspectivei temporale. Folosit foarte des de oamenii politici în discursurile lor, acesta constă în ajutarea interlocutorului să se desprindă de greşelile trecutului, ca apoi să poată analiza situaţia din perspectiva viitorului. Concret interlocutorul este îndemnat să privească decizia cu ochii unei persoane care a depăşit deja momentul deciziei şi acum este bucuros de alegerea făcută.
Aristotel susţine că oratorul trebuie să creeze impresia prin discursul său că este „un om de încredere”, chibzuit dar şi competent în problema în discuţie , în fond retorica nu este decât arta de a vorbi în public. Hesiod spune în versurile sale că sfatul chibzuit al unui vorbitor poate calma spiritele şi aduce linişte într-o comunitate. Asta face şi Charlie Chaplin în rolul său de dictator, în loc să instige lumea, să-i îndemne pe toţi să se lupte în continuare acesta face apel la emoţiile şi sentimentele publicului său pentru o atitudine paşnică, liniştită, încearcă să calmeze spiritele. Aristotel recunoaşte importanţa apelului la emoţie atunci când vine vorba de un discurs în detrimentul „născocirilor” ce erau „propăvăduite” şi pe atunci în tribunalele greceşti.
Rolul oratorului conform lui Aristotel este acela de a concepe un discurs pe cale raţională cu scopul de a fi persuasiv de altfel pentru el, „retorica este puterea de a vedea posibilele căi de persuasiune a oamenilor cu privire la un subiect dat.” „Cea mai mare şi mai importantă dintre toate lucrurile în abilitatea de a persuada şi a da sfaturi bune este să înţelegi toate formele de constituţie şi să poţi să faci distincţia dintre graniţele şi utilizarea legală dar şi avantajele fiecăreia. Cu atât mai mult edictul autorităţii centrale este autoritar, iar acesta diferă în acord cu constituţiile, pentru că sunt la fel de multe autorităţi centrale câte sunt şi constituţiile[…]Toţi oamenii sunt persuadaţi de ceea ce este avantajos, iar menţinerea unei constituţii este un avantaj. Democraţia este o constituţie în care funcţiile sunt distribuite prin tragere la sorţi[…] Un vorbitor deliberat nu trebuie să uite sfârşitul oricărei constituţii. Sfârşitul unei democraţii este libertatea, a oligarhiei, bogăţia, a aristocraţiei, lucrurile legate de educaţie şi tradiţia legii, iar a tiraniei, autoconservarea.” Este important să remarcăm că în discursul său, oratorul îşi doreşte o lume în care democraţia să fie legea supremă, este lesne de înţeles că într-o lume plină de tirani, de dictatori aceasta formă de guvernământ era singura speranţă pentru o schimbare. O dovadă clară este fraza care încheie discursul: „(Soldiers, in the name of the democracy, let us all unite!)” „Soldaţi, în numele democraţiei, să ne unim!” aceasta nu este decât un îndemn spre democraţie. De altfel, în cazul discursului nostru ordinea argumentativă vizează un efect de amplificare a apelui persuasiv, discursul se încheie cu un climax, tonul discursului este într-o ordine crescătoare după modelul aaAA, exact cum se întâmpla şi în discursuile reale ale dictatorului ridiculizat , Adolf Hitler. Acest lucru demonstreză că actorul și-a studiat mai întâi foarte bine personajul.
Fără nici o îndoială toţi oamenii sunt persuadaţi, fie pentru că sunt ei înşişi afectaţi într-o anumită măsură fie consideră că vorbitorii au anumite calităţi, sau ceva a fost demonstrat logic. Astfel consider că, discursul lui Charlie Chaplin este cu adevărat unul persuasiv prin toate mărcile prezente în acest tip de text, iar aplauzele publicului de la sfârşitul discursului său sunt cea mai bună dovadă că, mesajul transmis a fost nu doar auzit, ci şi apreciat de mulţime.
Cum îşi alege oratorul cuvintele?
În continuare vom analiza lexis-ul deoarece nu este de ajuns să ai un suport pentru lucrurile pe care le spui, ele mai trebuiesc şi spuse corect, acest lucru oferindu-i discursului o anumită calitate. Primul lucru pe care am vrut să îl analizăm este efectul persuasiv al discursului, apoi, este imporant să vedem şi cum se crează acest efect cu ajutorul limbajului(lexis). Astfel, ne propunem să răspundem la întrebarea: Cum îşi alege oratorul cuvintele?
“În cazul lexis-ului, există o necesitate de a îl studia, pentru că a vorbi într-un fel sau altul, face o diferenţă în ceea ce priveşte claritatea, chiar dacă nu este o diferenţă mare; dar toate acestea sunt forme ale unui spectacol pasiv şi au intenţia de a impresiona audienţa. A fi actor ţine de un talent natural şi deobicei nu se reduce la o regulă artistică, dar atâta timp cât implică un mod anume de a spune cuvintele, capătă un element artistic. Ca rezultat premiile sunt luate de cei competenţi, la fel se întâmplă şi în cazul oratorilor atunci când livrează un mesaj, pentru că marile discursuri scrise atunci când sunt rostite au un efect mai mare prin expresie (lexis), decât prin gândul în sine.” Evident, un actor care joacă şi rolul unui orator aşa cum se întâmplă în cazul nostru are pe lângă un talent înnascut şi abilităţi căpătate în urma studiului atent al limbajului verbal, non-verbal, un control perfect al vocii , pauzele între cuvinte etc. Pe lângă toate acestea ne confruntăm şi cu cel care a regizat momentul şi a şi redactat discursul, toate acestea realizate de aceeaşi persoană. Deobicei mesajele rostite public, mai ales cele politice sunt redactate de alte persoane care ştiu mai bine ce trebuie şi ce nu trebuie spus, în cazul nostru ne confruntăm cu un mesaj personal, oratorul îşi face publice sentimentele şi ideile proprii prin intermediul unui personaj fictiv, dar care are un corespondent în realitate, respectiv dictatorul nazist Adolf Hitler.
“Stilul nu este un accesoriu al discursului”, cum au crezut criticii retoricii din sec.XIX, “stilul este insuşi omul.” Fără îndoială pe lângă imaginea omului care rosteşte discursul, un rol vital este jucat de figurile de stil din conţinutul textului rostit. Atfel în cele ce urmează vom analiza faza de redactare a discursului, elocutio cu ajutorul stilului şi figurilor retorice întâlnite pe parcusul textului rostit. În ceea ce priveşte stilul discursului acesta este adecvat prin capacitatea de ilustrare şi concizia mesajului, registrul stilistic este la început unul modest, umil, iar spre sfârşitul discursului capătă o notă emfatică prin tonul vocii, care este în crescendo şi a atitudinii oratorului.(la începutul discursului îşi cere scuze şi afirmă că nu îşi doreşte să fie un împărat şi nici nu vrea să cucerească pe nimeni urmând să-i îndemne la sfârşit pe soldaţi şi cetăţeni să se unească şi să lupte pentru democraţie).
În general figura într-un text nu are rolul de a împodobi textul ci de a funcţiona ca vector al argumentării . Vom începe analiza discursului de la figurile de construcţie sau figurile sinactice legate de structura frazei. Principalele mecanisme prin care acestea se realizează în text sunt permutarea prin antimetateză: „the power they took from the people will return to the people”, repetiţia, şi aici întâlnim anafora „Don’t give yourselves to these unnatural men, machine men, with machine minds and machine hearts. You are not machines.” Se repet[ substantivul “machine” (mașină) și “men” (om). Este important să observăm că în aceeași secvență apare și enumerarea: “machine minds and machine hearts” dar și sintagma de la începutul discursului “Jew, gentile, black men, white” Metaplasmele, așa cum sunt denumite în terminologia Grupului µ, sunt răspunzătpoare de nivelul sonor al discursului, astfel apar în text următoarele figuri de sunet : aliterația este folosită des prin repetarea unor elemente Metaplasmele, aşa cum sunt denumite în terminologia Grupului , sunt răspunzătoare de nivelul sonor al discursului, astfel apar în text următoarele figure de sunet. Aliteraţia este folosită des prin repetarea unor elemente vocalice sau consonantice aceasta îi oferă un anumit efect discursului. O putem observa în următoarele sintagme imprison innocet, dictators die, machine men, machine minds, drill you,diet you, love of humannity in your hearts, you the people have the power. Pe lângă ritmul discursului care se desfăşoară în crescendo întâlnim şi o altă figură reprezentativă pentru poezii, rima în fragmentul “abundance has left us in want/ Our knowledge has made us cynical/ our cleverness hard and unkind./ We think to much and feel to little” În discursul său Charlie Chaplin foloseşte şi figure semantice sau aşa cum le identifica Quintilian, tropi ca: aluzia, “the kingdom of God is within man ” , “Soldiers – don’t give yourselves to brutes,(brute cu sensul de dictatori), alegoria, He is flying into the rainbow – into the light of hope – into the future, that glorious future that belongs to you, to me and to all of us. Look up. Look up” . Discursul începe cu o licenţă” I’m sorry but I don’t want to be an Emperor – that’s not my business – I don’t want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible, Jew, gentile, black man, white. We all want to help one another, human beings are like that.” Exemple de contiguitate logică cauză-efect, sunt întâlnite pe parcursul întregului text , “Without these qualities, life will be violent and all will be lost”, publicul fiind preîntâmpinat de efectele ce le pot avea deciziile brutelor asupra soartei umanităţii. Din perspective lui R. Jackobson ies în evidenţă figuri din seria metaforică, personificarea sufletului cu o pasăre care îşi ia zborul : “The soul of man has been given wings – and at last he is beginning to fly şi comparaţia treat you as cattle, as cannon fodder.” Cel mai des întâlnite figuri retorice din cadrul acestui discurs sunt cele logice sau de gândire, bazându-se pe relaţia autorului cu discursul său ele afecteaază structuri extinse ale textului. Astfel întâlnim o perifraza eufemistică chiar la începutul discursului legată de numele ţării conduse şi anume Tomania care este un substantiv compus din cuvântul torture plus numele real Germania, un alt exemplu este chiar numele dictatorului Adenoid Hynkel în loc de Adolf Hitler. Întâlnim şi paradoxul în secvenţe ca “ You don’t hate – only the unloved hate. Only the unloved and the unnatural şi Soldiers – don’t fight for slavery, fight for liberty” . Discursul se încheie cu un tablou. “The clouds are lifting – the sun is breaking through. We are coming out of the darkness into the light. We are coming into a new world. A kind new world where men will rise above their hate and brutality.” În discursul său Chaplin foloseşte aceleaşi figuri retorice folosite de orice dictator în timpul adresării sale mulţimii, aşa cum face în cazul amplificăriii retorice din secvenţa “By the promise of these things, brutes have risen to power, but they lie. They do not fulfil their promise, they never will. Dictators free themselves but they enslave the people. Now let us fight to fulfil that promise. Let us fight to free the world” şi în ultimul îndemn în care îşi foloseşte şi limbajul trupului –îşi ridică brusc mâna în sus braţul strigând “Soldiers – in the name of democracy, let us all unite!” Acţiunea discursului este plasată în timp prin cronografie: “even now. Millions of people…” Deasemenea este folosită conglobaţia “By the promise of these things, brutes have risen to power, but they lie. They do not fulfil their promise, they never will. Dictators free themselves but they enslave the people ”, izocolonul “Soldiers – don’t give yourselves to brutes, men who despise you and enslave you – who regiment your lives..what to think and what to feel, who drill you, diet you, treat you as cattle, as cannon fodder.” În text există mai multe substantive care se repetă, este important să menţionăm că
“în general omului pasionat îi place să repete.” Sigur că Charlie Chaplin credea cu adevărat în mesajul său, oricât de bun ar fi fost el ca actor la sfârşitul filmului său el nu mai juca un rol, în discursul său îşi exprimă propriile idei, totul devine personal. El îşi începe discursul cu argument legate de ethos, prin scuzele pe care le adresează la început el îşi pregăteşte publicul şi îi inspiră încredere. Astfel oratorul apelează la strategia bunului simţ, a sincerităţii şi a bunăvoinţei, brusc el nu mai este un dictator ci capătă trăsături umane, tonul vocii este redus, are o imagine umilă, cu ochii plecaţi în pământ, plini de regrete şi de vină. În argumentele legate de pathos, oratorul încearcă să trezească diverse sentimente şi atitudini, ca încrederea, voinţa, mila, conştiinţă, curaj, bunătate, iubire..Argumentelele legate de logos se adresează raţiunii publicului şi au ca efect final uralele şi aplauzele de la sfârşitul discursului, acestea sunt deductive şi se bazează pe relaţia cauză efect, brutele, dictatorii n-au făcut decât să distrugă aşadar, soldaţi trebuie să ne unim şi să luptăm pentru democraţie. În ceea ce priveşte limbajul corpului, oratorului sau comunicarea non-verbală aceasta suferă transformări pe parcursul desfăşurării discursului o dată cu tonul şi ritmul vocii. Astfel la început tonul vocii este piano iar ochii sunt îndreptaţi în pământ sugerând vinovăţie însuşi replica I m sorry (Îmi pare rău) accentuează acest lucru. Totuşi pe măsură ce înaintează, ochii lui se îndreptă către ceilalţi în stânga în dreapta, acesta prinde curaj, începe să creadă în ceea ce spune şi chiar îi îndeamnă şi pe ceilalţi să-l urmeze. Are curajul să-i privească pe toţi în ochi şi să spere că se va produce schimbarea. La sfârşit tonul vocii se desfăşoară în registrul forte, iar ritmul devine unul din ce în ce mai alert, totul se încheie cu o ridicare de braţ în sus ca o comandă cu îndemnul Let us all unite( Să ne unim!) şi cu strigătele de bucurie a soldaţilor din public.
III Care este tonul pe care îl foloseşte?
Discursul remarcabil nu se afirmă doar prin intermediul mesajului, nu doar informaţia, cuvintele expuse, reuşesc să străpungă scutul emoţional al ascultătorului. Nici chiar imaginea oratorului, prezenţa fizică a acestuia, aspectele precum înălţimea, culoarea pielii ori hainele nu reuşesc să influenţeze mai mult decât prin intermediul elementelor de paralimbaj prin care acesta îşi ţine pledoaria. Modul în care un mesaj este transmis este reprezentat de paralimbaj („împreună cu limbajul”), element situat la graniţa dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală, şi având o influenţa directă asupra fiecăreia dintre ele. Prin intermediul paralimbajului sunt analizate tonul vocii, viteza, ritmul ori volumul vocii folosite pentru a transmite mesajul. Fiecare dintre aceste elemente are o valoare dată prin care reuşesc să modifice fie informaţia în sine, fie modul în care aceasta este percepută. Adeseori, paralimbajul este folosit ca un sprijin pentru individ, având rezultate la nivel psihologic pentru acesta cât şi pentru cei din jur. Fiecare dintre elementele de paralimbaj au un rol bine definit şi nu cu mai puţin important decât altele. Vocea ţine de individualitatea fiecăruia şi este profund influenţată de stările emoţionale. Totodată timbrul vocii poate constitui o „unealta” psihologică. Spre exemplu, vocea subţire folosită de femeile supraponderale, pentru a compensa dimensiunile corporale şi a trezi dorinţa de ocrotire din partea celorlalţi, ori vocea grava, joasa, folosită de bărbaţi în altercaţii, de unde reiese că vocea groasă denotă un plus de inteligenţă ori o virilitate crescută. Intonaţia este un alt element de paralimbaj cu influenţă psihologică la nivelul individului sau a celor din jurul său. Un alt exemplu este ridicarea tonului în cazul dorinţei de a câştiga atenţia, intonaţia folosită fiind percepută de cei din jur asemenea unui semnal de luptă. Astfel, prin intonaţie se încearcă inducerea unui anumit tip de personalitate (intensitate redusa=persoane de încredere, discrete, simple, devotate). Ritmul vorbirii este de asemenea un indicator asupra oratorului, ba chiar denotă informaţii referitoare la caracterul socio-cultural din care acesta face parte. Un orator care foloseşte cuvintele cu repeziciune, arată că şi-a însuşit bine ideile prezentate. De asemenea, vorbirea rapidă poate demonstra o experienţă în domeniu la care fac referire. Pauzele în actul vorbirii au de asemenea un rol psihologic în cadrul comunicării, transmiţând date despre intenţiile oratorului. Este drept ca pauzele pot fi realizate şi inconştient, dar folosite intenţionat acestea pot constitui o modalitate mult mai subtilă de atragere a atenţiei. Prin apelul la simţul auzului oratorul reuşeşte să introducă rapid ascultătorul în atmosfera dorită. Un discurs linear ca tonalitate dar activ ca prezenţă scenică poate reuşi să capteze parţial atenţia, dar riscă să devină obositor de privit, în schimb un discurs cu o tonalitate studiata, fie şi a unei peroane care sta cu spatele la audienţă, devine practic imposibil de evitat. Paralimbajul influenţează expresivitatea unui mesaj, având în vedere mai ales modul în care tonul poate scoate în evidenţă sau da anumite înţelesuri cuvintelor din discurs. Oricât de ajustate ar fi cuvintele, tonalitatea este cea care influenţează percepţia lor ca urmare a strânsei legături dintre voce si stare emoţionala. Astfel, ajunge să fie necesară „asortarea” tonului la dialogul, discursul, comunicarea întreprinsă. O bună cunoaştere a ideilor pe care oratorul doreşte să le transmită îi dau acestuia capacitatea de a recunoaşte tonul necesar fiecărei idei a discursului său. Amintim totodată despre „fenomenul acomodării”, element tratat de către Peter Colett, în “Cartea Gesturilor”, în care autorul vorbeşte despre adaptarea vocii, a vitezei sau accentului acesteia pentru o armonizare între orator şi audienţa. Această teorie exprimă tocmai importanţa desluşirii elementelor prin care oratorul îşi poate adapta discursul pentru a avea impact maxim asupra audienţei. După cum precizam, orice act de comunicare vine în legătură cu paralimbajul şi elementele de comunicare nonverbală, fapt ce demonstrează şi complexitatea comunicării în fapt. Astfel, oratorului de succes îi este necesară o cunoaştere amănunţită în domeniu comunicării, pe lângă cunoaşterea psihologică a audienţei sale. În analiza discursului din finalul filmului „The Great Dictator” al lui Charles Chaplin elementele de paralimbaj au o profundă influenţă, fiind uşor identificabile schimbările ce au loc prin intermediul acestora în înţelegerea discursului. Chiar dacă vorbim de discursul din interiorul unui film, Chaplin având rolul şi de regizor şi scenarist, practic creator al oratoriei, cât şi de interpret al discursului, dovedeşte o cunoaştere în detaliu a ideilor expuse, dar şi a modului în care acestea sunt prezentate. Totodată, Chaplin a dovedit încă din anticiparea filmului „The Great Dictator” o bază emoţionala, convingeri clare faţă de o realitate socială anume, încât este evidenta implicarea sa în toate dimensiunile discursului. Nimic din ceea ce rosteşte, în felul în care o rosteşte, nimic din atitudinea, mimica şi gestica folosite în cadrul discursului nu au fost întâmplătoare sau neintenţionate. Pe baza elementelor de paralimbaj analiza discursului începe încă dinaintea discursului propriu zis, ci încă din momentul în care acesta este invitat să „vorbească”. Iniţialul refuz parţial, rostit pe un ton scăzut şi nesigur, introduce audienţa într-o stare de degajare emoţională prin care se ştirbeşte din „măreţia” dictatorului, dar permiţându-i acestuia să intervină mai aproape de ascultători. Oamenilor le este mai uşor să asculte pe cineva în care regăsesc slăbiciuni umane fireşti precum emoţia, decât pe cineva pe care îl percep cu mult superior şi poate, prin acest fapt, puţin neancorat în realitate. Astfel discursul său capătă un aer simplu, de cuvântare neintenţionată, fără o pregătire anterioară, sau limbaje elaborate menite să impresioneze. Odată cu desfăşurarea discursului, se observă delimitarea acestuia în trei parţi, fiecare cu o voce, intonaţie, ritm dar şi mesaj diferit. Per total tonalitatea este ascendentă, de la o voce scăzută şi un ritm lent, care dovedesc o personalitate timidă şi slaba, la unele medii, ca mai apoi să încheie cu o intonaţie ridicată şi într-un ritm deosebit de alert, prin care oratorul se transformă în conducătorul puternic ce instigă la luptă. Trecerile între părţile discursului nu se realizează brusc, ci gradat, pe măsură ce înaintează de la propriile dorinţe pentru el sau societate, etapă în care tonul său, confident şi umil, îl ajută pe orator să îşi atragă adepţii, înlăturând idei preconcepute precum discursul electoral ţinut pentru a câştiga mai multă putere, şi atrăgând atenţia, chiar şi fără o intonaţie ridicată, prin intermediul mesajului în sine, în care se regăsesc masele de oameni indiferent de diferenţele dintre aceştia. Ritmul este lent, pauzele între cuvinte sunt apăsătoare, tocmai pentru a potenţa importanţa informaţiei. Transformarea către un ritm mai alert, în care intonaţia devine mai ridicată iar pauzele devin din ce în ce mai reduse ca timp şi îndepărtate ca frecvenţă, începe odată cu modificarea mesajului transmis de la exprimarea propriilor dorinţe către identificarea problemelor societăţii şi incitarea audienţei la schimbare. Se observă cum tonul ridicat conferă brusc „importanţă” oratorului, acesta transformându-se din persoana umila şi emotivă în omul cu o idee, cu un crez bine stabilit prin care îşi câştigă adepţi. Ultima parte a discursului este cea mai alerta. Aici, spre deosebire de începutul discursului, cuvintele curg într-un ritm atât de alerg, încât este evident că doar o persoana cu experienţă, cu adevărat pasionata şi interesată de acel subiect ar putea desfăşura mesajul logic şi corect interpretabil de audienţă. Pauzele în vorbire care la început atenţionau asupra importanţei subiectului tratat acum lipsesc cu desăvârşire, tonul discret acum exprimă încredere şi determinare, aceste elemente fiind cele care instigă audienţa la lupta pentru schimbare. Ceea ce uimeşte este tocmai modul în care Chaplin se foloseşte de paralimbaj ca să îşi susţină mesajul. Este inedit cum această formulă ascendentă este folosită aici pentru a „aduna” audienţa într-o masă compactă pe care o convinge să îi împărtăşească convingerile şi să se mobilizeze către schimbare. Totodată, prin această trecere de la umil la puternic, oratorul reuşeşte incredibil, cu siguranţă voit, să se amestece în mulţime drept omul simplu, care împărtăşeşte durerea unanimă a poporului, după care să se distingă iar în omul puternic care are puterea să lupte şi să convingă şi pe alţii să o facă. Pentru un geniu al nonverbalului, o bine cunoscută valoare în domeniul filmelor mute, Charles Chaplin a dovedit aceeaşi atenţie desăvârşită către detalii folosită în realizarea filmelor şi în realizarea discursului său.
IV Ce scop a urmărit el în discursul său?
Oratorul, indiferent de natura discursului susţinut, îşi asumă o responsabilitate majoră, de o importanţă critică, atât pentru el cât şi pentru audienţa sa. Publicul trebuie să simtă că există un mesaj, un ţel al cuvântării care este transmis direct din mintea şi sufletul vorbitorului către minţile şi sufletele lor. Scopul unui discurs este, în acest caz, tocmai „implantarea” unui mesaj în mintea auditului, sa persuadeze. Cu toate acestea scopul principal al unei cuvântări publice nu trebuie să evidenţieze inteligenţa, pregătirea sau calităţi ale vorbitorului. Încă din început trebuie clarificat în mintea oratorului care este scopul comunicării sale pentru a nu risca să pară fals în argumentarea sa. El trebuie să decidă dacă prezentarea sa va avea scop informativ sau va avea în vedere obţinerea unei schimbări în atitudinea, convingerile sau valorile audienţei căreia i se adresează. În funcţie de această decizie vorbitorul îşi va stabili obiectivele specifice şi îşi va construi discursul. După ce a fost ales scopul discursului, trebuie elaborate obiectivele sale specifice. Acestea trebuie enunţate ca nişte obiective operaţionale clare, pentru ca vorbitorul să aibă posibilitatea de a-şi evalua clar eficienţa cu care şi-a atins aceste obiective. De asemenea, vorbitorului ăi revine sarcina de a-şi sintetiza ideile, tocmai pentru a facilita sarcina publicului de a reţine şi a utiliza informaţii din discurs. Atingerea scopului un discurs este o altă etapă dificilă pentru orator, având în vedere multitudinea de etape necesare pentru a duce la împlinire acest fapt. Chiar daca sunt considerate a fi exterioare mesajului, trebuie avute în vedere elemente precum contextul în care este făcută comunicarea, elemente spaţiio-temporale (ora şi locul în care este ţinut discursul), existenţa unor alte evenimente programare ori chiar, însuşi comunicarea transmisă. Înţelegerea si evaluarea greşită a acestor elemente, duce la ostilitatea din partea audienţei şi implicit la ratarea discursului. Contextul are o importanţă vădită, de el depinzând clar răspunsul ascultătorilor. În acest caz o masă majoritară de oameni interesaţi de un anume subiect acţionează ca un liant între orator şi mai mulţi oameni. Astfel, despre un mesaj la care nu răspund decât un număr foarte mic de oameni, chiar dacă a fost excepţional structurat şi ajutat de elementele exterioare nu se poate spune că şi-a atins scopul. În cazul discursului lui Charlie Chaplin sincronizarea acestuia l-a contextul social al acelor vremuri a constituit o treaptă înaltă către atingerea scopului. Discursul motivaţional este, din punct de vedere al scopului, poate cel mai greu de susţinut. Apelul la auditoriu este dificil de realizat indiferent de natura discursului dar mai ales când vine vorba de motivaţia acestuia prin intermediul vorbirii. Pentru atingerea acestui scop este necesară, pe lângă tot ceea ce i se cere oratorului, şi existenţa unui spirit civic, naţionalist, curajul şi atitudinea de învingător. Motivarea audienţei înseamnă un apel complicat la toate trebuinţele individului, conform piramidei lui Maslow. Chiar daca cele şapte categorii primare nu au aceeaşi importanţă, trebuie identificate şi echilibrate pentru a câştiga audienţa. Astfel, atâta timp cât acestora li se răspunde şi li se oferă soluţii la propriile insecurităţi, indivizii accepta un joc motivaţional din partea oratorului. Prin intermediul impulsului, oratorul trezeşte emoţia, atinge punctul sensibil producând trebuinţa. Psihologic, aceasta este etapa de pregătire a acţiunii. Oratorul apelează și la strategia ridicolului, în filmul său există un moment în care Hitler este ridiculizat prin limbaj și comportament, deși discursul final apare în antinteză cu primul, pentru spectator se conturează contrastul. Istoria a arătat că ridicolul nu a fost întotdeauna tratat ca un dușman în modul în care este acum de către ideologii pozitiviști. Pentru Plato, ridicolul era, sub anumite circumstanțe, una dintre puținele forme de umor acceptate.(Michael Billig laughter and ridicule p 175) Odată ce s-a produs conştientizarea trebuinţei apare dorinţa, considerată a fi o expresie psihologică ce orientează individul spre acţiune. Intenţia este manifestarea dorinţei, canalizând energia de la motiv către scopuri. Tendinţa de a acţiona este, de asemenea, o manifestare a dorinţei, caz în care intră în relaţie valenţa obiectivelor propuse. Astfel, forţa motivaţionala nu poate exista singular, prin ea însăşi, ci numai în relaţie cu obiectivele, trebuinţele şi cerinţele pe care o viitoare acţiune în acest sens le va satisface. Intensitatea cu care audienţa motivată răspunde la stimulul oratorului depinde în mare măsură de cât de sensibil este subiectul propus, sau de cât de importantă este trebuinţa la care face apel. Toate aceste elemente in susţinerea unui discurs, elementele spaţio-temporale, analiza trebuinţelor umane, cercetarea audienţei şi înţelegerea acesteia, alături de o pregătire temeinică duc la atingerea scopului unui discurs. Scopul discursului lui Charlie Chaplin este construit cu atenţie pe baza contextului social al acelor vremuri şi având o încărcătură politică pregnantă cu referire la acţiunile ce influenţau într-un mod tragic societatea la nivel mondial. Contextul celui de-al Doilea Război Mondial a dat naştere multor cuvântări cu acelaşi scop, discursuri ce vizau schimbarea, doreau motivarea populaţiei şi stârnirea dorinţei, cât mai ales trezirea tendinţei de a acţiona. Este adevărat ca fiecare discurs motivaţional al acelei perioade era menit pentru a atingerea coardei sensibile a individului, ceea ce ar putea fi considerata ca fiind o concurenţă între oratori. Cu toate acestea concurenţa este considerată a fi o formă de motivaţie în sine, fiecare dintre vorbitori încercând să atragă simpatizanţi de partea sa, ori chiar să-i incite la anumite activităţi (îndemn la lupta, sau din contra, apel la pace). Charlie Chaplin a făcut cunoscute motivele ce au dus la realizarea filmului „The Great Dictator”, cât şi a discursului final, exprimându-şi dezacordul cu acţiunile lui Adolf Hitler, şi realizând o satiră la adresa acestuia. Chiar daca vorbim de un act artistic practic, importanţa discursului lui Chaplin nu scade, şi prin modul în care este susţinut nu devine nici mai puţin credibil. De fapt, cunoscutul actor englez nu face nimic diferit de ceea ce a făcut Hitler ori Churchill în contextul războiului, doar ca spre deosebire de cele doua figuri politice, Chaplin şi-a prezentat crezul în maniera pregătirii sale. Subiectul discursului, deşi deloc original, trata o problema deosebit de importantă pentru societate, ceea ce îi asigura atenţie maximă din partea audienţei. De asemenea, discursul despre umanitate al lui Chaplin atinge fiecare treapta din piramida trebuinţelor, fapt ce îl ajută pe orator atât din punct de vedere al veridicităţii oratoriei, cât şi din punct de vedere al scopului motivaţional pe care discursul îl are. Schimbarea este în mod direct numită, vorbitorul făcând un apel la societate vizând lupta pentru schimbare drept unică şansă de salvarea a umanităţii. Se vorbeşte despre subiectivitatea motivelor lui Chaplin, includerea acestuia pe o aşa numita „listă neagră” a naziştilor, ori cenzura politică, dar faptul ca actorul îşi începe cuvântarea excluzând posibilele dorinţe de realizare personală, şi prezentând potenţialul ori beneficiile schimbării. Mesajul, deşi cu o gravitate majoră, nu instigă la violenţă. Lupta pe care o vizualizează Chaplin nu canalizează energia în mod negativ, aşa cum o făceau discursurile lui Hitler, spre exemplu, care, deşi vizau schimbarea, evoluţia, instigau la violenţă împotriva evreilor.
Este de apreciat cum o persoana fără importanţă politică găseşte o modalitate mai bună de a motiva audienţa, fără a face promisiuni deşarte şi fără a vizualiza un ţel prea înalt încât să-l poată atinge toată societatea, indiferent de nivelul educaţiei sau al veniturilor. Pe scurt, Chaplin se adresează generalizând tuturor oamenilor, indiferent de rasa, cultura sau valoare şi reuşeşte să îi transforme pe aceştia într-o singură audienţă care să răspundă în acelaşi mod la discursul său.
V A reuşit să îşi atingă scopul?
Introducerea si finalul sunt lucrurile cele mai complicate în aproape orice activitate pe care încercăm să o stăpânim. Încheierea, fără a subestima importanţa celorlalte etape, reprezintă punctul de maxima încordare strategică, şi corect folosită poate reprezenta succesul unei cuvântări. Ultimele cuvinte ale unui discurs sunt cele care vor răsuna cel mai mult în urechea audienţei şi cel mai probabil vor fi cel mai greu de uitat. Totodată, prima analiză a unui discurs se poate observa în încheiere, în funcţie de comportamentul ascultătorilor. Este evident ce denotă un grup de oameni care se grăbesc spre ieşire, în comparaţie cu un altul care aplaudă frenetic minute în şir după terminarea discursului. În finalul discursului din filmul „The Great Dictator”, oratorul îşi canalizează mesajul spre încetarea ostilităţilor, iar audienţa pare să răspundă pozitiv la această atitudine civică. Totuşi, rezultatul discursului nu este decât un moment stimulat, căruia, chiar dacă i se recunoaşte importanţa politică, nu a dus la încetarea războiului. Astfel, se poate vorbi despre un aşa numit eşec din partea oratorului, atâta timp cât principalul obiectiv al discursului nu a fost atins. Odată cu trecerea timpului mesajul oratoriei lui Chaplin a câştigat din ce în ce mai mulţi admiratori. Acest fapt se datorează în principiu pentru că mesajul adresat societăţii umane dezbate probleme general valabile şi care revin în actualitate constant. Scopul discursului cât şi a întregului film a fost ca Chaplin să vorbească. Deşi convins să producă numai filme mute până la sfârşit acesta a realizat că epoca pantomimei se cam terminase, dar nu credea că va produce vreodată ceva mai bun de atât. Cu toate acestea primul film în care acesta a vorbit, de altfel memorabil, a fost Dictatorul iar primul eroupe care l-a ales să-l joace într-un film vorbit a fost Hitler. Ironic aceştia erau născuţi în aceeaşi lună şi acelaşi an şi pe lângă aceasta aveau ceva iconic în comun, mustaţa, despre care se zvoneşte că Hitler ar fi copiat-o de la Chaplin. Fără nici o îndoială cuvintele rostite pe parcursul discursului sunt ale lui Chaplin adresate lumii. Filmul îşi propunea să să transmit un mesaj descriind iubirea şi durerea oamenilor, cu toate acestea de-a lungul filmului nu lipseşte încrederea în râs, parodia şi comedia fiind definitorii pentru această creaţie. Totuşi filmul se încheie cu un discurs cât se poate de serios unde, uimitor, Chaplin nu lasă loc râsetelor şi ironiei. Scopul său nu era doar să-l parodieze pe adevăratul dictator, Hitler, ci să-şi exprime punctul de vedere, să arate lumii că este un om liber, că are curaj şi că încă mai crede că există o speranţă că se poate produce o schimbare. Din păcate nu a fost aşa iar războiul abia avea să înceapă. Deşi vizionat inclusiv de dictatori, filmul său nu a devenit realitate. După ce a văzut filmul său, Hitler s-a înfuriat la culme, iar pe de altă parte preşedintele Roosevelt l-a chemat pe Chaplin la Casa Albă să-l felicite şi să-i mulţumească pentru curajul său şi pentru efortul depus. Pe lângă cinematografele în care era proiectat, discursul său a ajuns şi la radio, astfel marea majoritate a populaţiei a reuşit să asculte mesajul său de încurajare şi plin de speranţă. Cu toate acestea mesajul său nu a fost impresionant şi pentru conducătorii de stat care au început cel de-al Doilea Război Mondial, tristeţea şi furia lui Chaplin provocată de această situaţie care ar fi putut fi evitată a fost surprinsă în următorul său film Domnul Verdoux unde are următoarea replică Dacă ucizi un om eşti un nenorocit, dacă ucizi un million eşti un erou, această replică este de altfel o aluzie la cea vestită a lui Stalin: Când moare un om e o tragedie, când mor 10 000 e doar o statistică, fără îndoială comună celor două citate rămâne ironia. Astfel consider că acest discurs şi-a îndeplinit parţial scopul, a reuşit să fie mirabil pentru acea perioadă instabilă politic, a reuşit să provoace revoltări, să impresioneze, să le dea aripi unor persoane că ceva o să se schimbe spre bine, dar din păcate a rămas la fel de impresionant şi mirabil, memorabil şi în zilele noastre, tocmai pentru că niciodată acel îndemn spre pace nu a devenit realitate. Nu a reuşit pentru că nu a împiedicat începerea unui război, de fapt nu ştiu care erau şansele reale să o facă, a rămas un vis frumos, a rămas teoria care nu a fost pusă în practică nici măcar acum dupa 62 de ani de la lansare. Încă suntem sclavi ai brutelor şi încă aşteptăm curcubeul să apară. Totuşi, opinia publică încă îl consideră unul dintre cele mai importante discursuri motivaţionale a tuturor timpurilor, pentru că încă exista oameni care cred în schimbare, până la urmă speranţa moare ultima.
Regele universal al comediei, Charlie Chaplin a produs capodopere caracterizate de pathos şi cutezanţă, dovedind curaj pana aproape de inconştienţă. Figura lui Charlie Chaplin a fost mereu asociată controverselor, prin refuzul său de a se supune la limitele şi regulile acelor vremuri, iar încrederea cu care şi-a asumat propriile creaţii, indiferent de riscurile sociale la care se supunea, au dus la întiparirea sa în amintirea personalităţilor ce au schimbat destinul lumii. Dorinţa artistului de a atinge un subiect atât de sensibil la momentul începutului celui de-al doilea Război Mondial a dovedit din nou societăţii ca Chaplin va găsi o modalitate prin care să spună ce are de spus, indiferent de consecinţe. Acţiunile sale, chiar dacă nu au avut rezultate istorice, au dus la o serie de evenimente remarcabile, având în considerare că era vorba de un act artistic. Retorica clasic concepută este preocupată doar cu convingerea nu cu adevărul. Aderenţi mai moderni susţin (retoric) că în epoca noastră nu putem atât de uşor încredinţa ştiinţelor exacte stabilirea adevărului şi că procesul de a ajunge la un acord consesual este cel puţin o necesitate şi posibil singura cale spre un adevăr ca cel al omenirii. Definirea retoricii critice ca folosirea persuasivă a discursului are avantajul de a recunoaste rolul comparativ mic pe care logica riguroasă şi cunoştinţele sistematice îl joacă în interpretarea filmului . Astfel interpretarea este unul dintre cele mai convenţionale lucruri făcute de criticii de film. Chiar şi atunci când un critic îşi propune să elaboreze o interpretare fără restricţii, el/ea nu va folosi doar strategii standard dar va genera foarte probabil o lectură de rutină extremă. Scopul atribuit interpretului adică nouă este cel de a produce o interpretare convingătoare şi nouă într-un proces care este în acelaşi timp psihologic social şi discursiv.Putem concepe că acest proces implică patru activităţi odată ce a fost selectat şi filmul.