Gabriela&Erik(36)

Gabriela&Erik(37)

Prima data l-am vazut pe o masa de spital, de la spate, in cateva secunde au taiat cordonul ombilical. Nu l-am avut pus pe piept ca in filme si nici nu stiu daca regret asta sau nu? Din momentul in care au taiat cordonul, copilul meu a devenit intr-un fel sau altul independent. Daca eu muream atunci, el ar fi trait oricum.

Timp de 9 luni am avut 2 suflete, 2 inimi, 2 creiere si chiar pot sa consider ca am fost un fel de Ying si Yang pe 2 picioare, fiind inzestrata cu un organ genital total opus identitatii mele.

De 1 an si 10 luni ma uit intruna cum copilul nostru “se indeparteaza” de noi. Mai intai au taiat cordonul, apoi dupa 5 luni a inceput sa manance si altceva in afara de laptele meu. La 10 luni a mers si s-a lepadat de laptele meu. Apoi nu a mai vrut numai in brate, nu a mai vrut doar sa mearga, a vrut sa alerge. A devenit curios, a vrut sa descopere, a pus mana pe tot ceea ce eu credeam ca ar fi gresit sa o faca.  S-a dat cu ruj pe tot corpul, a aruncat o carte in cada, a scris cu pixul pe fotoliul galben, a spart un glob de brad, a pus mancarea pisicii in apa si a aruncat o masinuta in toaleta, a scos frigiderul din priza si toate astea ca sa descopere, ca sa afle. M-am suparat, m-am enervat, i-am explicat, dar in acelasi timp am inteles ca nu pot sa-i interzic tot, de frica sa nu-l raneasca. Ma doare de fiecare data cand cade, de fiecare data cand plange simt ca ma doare stomacul, as fi pus perne de jur imprejului lui cand a inceput sa faca primii pasi,  dar cumva am reusit sa imi pastrez calmul si sa il las sa invete ca in viata te si doare si trebuie sa inveti si sa te ridici.

La 1 an si 3 luni l-am dus la cresa, nu pentru ca nu as mai fi putut sa lucrez de acasa, ci pentru ca Erik nu avea cu cine sa se joace si  Parcul nu era de ajuns.  Nu prea avem copii in gasca de-o’ seama cu el. Se plictisea, iar acum se trezeste in fiecare dimineata si imi aduce papucii sa-l duc la cresa si seara plange ca pleaca de la copii. Nu toti copiii sunt la fel, unii sunt mai dependenti de parinti si familie, al meu este fascinat si de societate si de propriul lui univers si isi asuma “job-ul” de a se juca de dimineata pana seara si a relationa cu alti copii.

Ce-i drept eu am fost dusa la gradinita la 4 ani, eram absolut dependenta de mama mea, care nu  a vrut sa ne duca  mai devreme la gradinita si a preferat sa stea cu mine si cu fratele meu acasa. Gradinita pentru mine a fost un infern. Eram isterica, refuzam sa mananc si desi eram un copil sociabil, mi-a fost tare greu sa ma adaptez si sa-mi faci prieteni. Va dati seama ca nu mi-a fost usor sa fiu de acord cu barbatul si sa ma gandesc ca fiului meu, i-ar face placere sa mearga la cresa.

Am fost intrebata daca nu mi-a fost frica de sindromul despartirii de mama. Si am zis ca nu. Erik a fost practic despartit de mine de cand s-a taiat cordonul.Eu am fost acolo si o sa fiu mereu pentru el, dar el trebuie sa fie constient de individualitea lui. Eu nu sunt singurul om care o sa ii marcheze existenta. Personalitatea lui o sa fie slefuita si de societatea in care traieste si de prietenii pe care si-i alege si de deciziile pe care o sa le ia.

Aripile mele protectoare pot sa afecteze cresterea propriilor aripi si atunci am decis sa il las sa aleaga. Are zile cand imi spune ca vrea la uta-uta si il duc in parc, are zile cand vrea cu sania si are zile cand vrea pur si simplu sa mearga la “Buni”, pentru ca e satul de casa si uneori chiar plictisit si de mine si de taica’su. Asta nu inseamna ca il las sa mi se urce-n cap, ca nu-i spun “NU” si nu-l invat limita bunului simt. Si desi l-as tine-n brate intruna si l-as pupaci non-stop, el deja stie sa zica “NU” si sa fuga de la mine la LiLu, sa-si imbratiseze pisica.

Cred ca i-am lasat penele sa creasca, si sa zboare in ce directie o sa vrea el.

E un suflet independent de mine, care are dreptul sa greseasca si sa invete din greselile si durerile lui. De ex: Daca il las o data sa si prinda mana la sertar,  a doua oara va garantez ca nu o sa isi mai bage mainile unde nu-i treaba lui.

Are misiunea lui de urmat si daca o sa pot o sa il ajut neconditionat, dar fara sa-i stau in drum si in calea viselor.

 

Din punctul meu de vedere, mama e o cale prin care ajung sufletele pe pamant. Copiii vin prin noi, nu pentru noi.

Si-i multumesc zilnic ca m-a ales pe mine, sa-i fiu punte catre propria lui viata.

Practic zborul lui nu o sa inceapa cand o sa plece din casa la liceu sau facultate. Zborul lui a inceput de cand s-a nascut.

 

 

Love,

Gabriela

 

 

Photo: Laura Gherman